Mr. Yesterday never comes to visit

Doua cutii de lapte. Una expira peste 5 zile, cealalta peste 7 luni, daca e sa ma iau dupa datele imprimate langa capacul alb de plastic. O aleg pe cea din urma. Cam dubioasa data indepartata de expirare, si stiu ca nu va avea niciun gust, nici de lapte, nici de apa. Trebuie sa mai fie niste biscuiti uitati pe undeva. Ii gasesc intre cana verde de plastic cu buline albe si o punga de faina pe jumatate goala. Imi ia cam 5 minute sa ii asez simetric pe o tava, in jurul canii umplute cu lapte. Ma uit la fiecare cu atentie, ca nu cumva sa depaseasca marginea tavii sau sa se suprapuna cu altul. E perfect. Unul rotund, unul patrat, unul rotund, unul patrat. Unul muscat. Musc din toti cei patrati cate un colt, ca sa fie la fel. Cei rotunzi sunt mai misteriosi si unici in felul lor. Nu ai de unde sa stii care sunt umpluti cu crema de ciocolata, care cu crema de vanilie si care cu crema de fructe de padure. Sunt toti la fel de rotunzi si nu au nici macar o zgaraietura, o crapatura prin care sa vad ce contin. Ar fi putut avea si ei macar o fereastra fara perdele prin care sa vad ceva cu binoclul. Lumina care se aprinde si se stinge, un tablou de prost-gust pe perete, conturul unei femei prea slabe care se dezbraca, sanii ei micuti tremurand usor in palpairea veiozei, hainele aruncate neglijent pe podea, neglijenta celei care stie ca nu e privita de nimeni si nu are de ce sa se ascunda.  Sa misc usor binoclul spre dreapta, spre fereastra de la baie si sa vad lumina aprinzandu-se si pe ea intrand in cabina de dus. Sa vad geamurile aburindu-se incet-incet, pana cand nu mai sunt in stare sa ii disting trupul. Sau sa vad pur si simplu culoarea cremei… Maro pentru ciocolata, alb pentru vanilie, rosu pentru fructe de padure sau pentru o pereche de buze. M-as multumi fie si numai cu buza inferioara. E mai plina decat cea de sus si nu e asa sensibila la muscaturi.

Dimineata e rece. Poate un pic prea rece pentru cineva al carui dus de dimineata a fost tot rece. Dimineata vine asa cum e ea. Nu aduce cu sine un prosop cald, sau un ceai fierbinte, sau un ibric cu apa din care sa iti toarne ca sa te speli pe fata. Dimineata vine si atat. Tot ce spui este “E dimineata.” Simplu si sec, cu buzele uscate. Uneori cu un pic de entuziasm: “E dimineata!!”, alteori in sila: “E deja dimineata…”, alteori cu uimire: “E dimineata?!?”. Iti dai seama usor ce fel de zi vei avea dupa tonul cu care spui aceasta propozitie. Doar ca eu, cand ma trezesc, doar ma trezesc. Nu deschid ochii si in niciun caz nu rostesc una din variantele de “E dimineata”. Iar “Buna-dimineata!” nu prea dau. E cam tarziu la pranz, cand vorbesc cu primele persoane, sa mai urez cuiva “Buna-dimineata”. In plus, este usor enervant sa spui asta. Poate dimineata mea nu e deloc buna, iar tu vii radiind da fericire si trambitand urarea ca nuca-n perete. Sau poate chiar am o dimineata buna, si atunci urarea apare ca o constatare la care eu ar trebui sa dau din cap in lehamite. Adevarul e ca urarea si-a pierdut de mult rolul de urare. Putini oameni doresc din tot sufletul putinor oameni sa aiba o dimineata cu adevarat buna. E secolul vitezei si al egocentrismului. Asa ca ramane o banala formula de salut. Buna dimineata, Buna seara, Noapte buna… toate bune.

Deci dimineata e rece. E albastra, de cele mai multe ori. Albastra-deschis cand urmeaza sa apara soarele, albastra-cenusie cand urmeaza sa ploua. Niciodata o dimineata nu e “albastra” si atat, decat pentru cei fara pic de imaginatie care in graba lor nici nu isi arunca privirea afara si nu isi dau seama ca a mai inceput o zi din viata lor. O zi care, odata dusa, e dusa. Si diminetile nu au niciodata aceeasi nuanta de albastru; ar trebui facut un album de fotografii cu dimineti, si inventata o meserie ca fotograf de dimineti. Ar fi destul de simplu sa fii un fotograf de dimineti. Te-ai trezi la ora 5 zilnic, ai astepta sa iti vina modelul (a.k.a. dimineata), ai cauta o ipostaza buna din care sa o fotografiezi, ca sa ii pui in valoare calitatile, apoi ai putea sa te culci la loc pana a doua zi. Daca dimineata acelei zile e usuratica, te poti culca chiar cu ea. Oricum nu o vei mai revedea. O singura data am fotografiat o dimineata, dar aceea suferea de rasarit si nu aveam niciun tratament pentru ea. Era tare galbejita si avea o roseata incredibila pe linia orizontului, dar in crestetul capului era bleu deschis. Presupun ca s-a vindecat. Dimineata, pe langa faptul ca e albastra si rece, nu are alte insusiri. Asa e ea cand e nemachiata; poate e prea devreme chiar si pentru ea.

Dimineata e rece si albastra, asadar, iar in camera e frig. Poate ar fi trebuit sa incalzesc laptele, sau sa imi fac un ceai. Unghiile mi-au crescut usor, nici nu le-am simtit. Sunt ca niste copii de care, daca te decizi sa ii cresti, trebuie sa ai mare grija. Desi nu am vazut niciodata o unghie care sa aiba probleme la scoala, sau cu drogurile, sau cu stima de sine. Unghiile au o adolescenta linistita, dar ajung cu greu la maturitate. Mai mor din cand in cand, rupte sau agatate te miri unde; atunci le omori, ca sa le curmi suferinta. Daca supravietuiesc, le place sa fie rasplatite cu un palton roz pastelat, negru lucios sau o palarie alba eleganta. Si asa cum stau ele acum, odihnite pe marginea patului, cred ca sunt fericite.

Rochia mea e sifonata si sigur e suparata pe mine. Am dormit in ea… E o rochie buna… Are o inima de aur, dar din cand in cand se supara din motive ridicole. Ultima data cand s-a suparat s-a facut galbena, stiind ca mie nu imi sta bine in galben. M-a costat o mana si un picior sa o conving sa redevina alba. A trebuit sa o calc, sa ii cumpar un umeras nou-nout, vreo 10 panglici colorate, un nasture (pe care nu l-a purtat niciodata, dar l-a vrut cu indarjire), si a trebuit sa ii pun si Chopin. Se pare ca rochiilor le place Chopin; le ajuta sa se relaxeze si sa se destinda. Acum rochia mea e inca alba, dar are fruntea incretita de nervi si ma priveste incruntata. E putin cam mica de mine, si s-a cam tocit in zona spatelui, dar nu m-am gandit niciodata sa iau alta. E ca la biserica, “for good and for worse, till death will do us part”. Nu mi-a fost niciodata rusine sa ies afara cu rochia mea; si ea e la fel de orgolioasa si le priveste de sus pe rochiile de catifea sau tafta care se perinda prin fata ei cu aroganta. “Nu sunt cu nimic mai bune”, mi-a zis ea intr-o zi, in timp ce stateam la o cafea. Asa o fi, asa sa fie. Dar mie nu imi place Chopin.

Am pleca departe cateodata, noi doua. Sau poate doar eu. Ea ar vrea undeva unde sa faca plaja si sa bea Pina Colada sub o umbrela, unde lumea supla si frumos bronzata  face nudism fara inhibitii. Si ea ar face nudism, chiar daca e doar o rochie, dar pariez ca toti ar rade la vederea unei rochii dezbracate. Eu as pleca acum in Japonia. Fara niciun fel de bagaj. De fapt, mi-as lua doar aparatul de fotografiat, poate prind vreo dimineata. I-as da drumul, daca ar fi trista in captivitate, dar diminetile de obicei sunt asa de mari ca nici nu simt cand le prinzi. Si mi-as lua niste ace de par si o salata de rosii cu suc de lamaie intr-o caserola de plastic. Iar din Japonia m-as intoarce cu 3 genti, pline cu kimono-uri, carti de Haruki Murakami si Yasunari Kawabata netraduse, un haiku tatuat pe spate, de-a lungul coloanei vertebrale, mult sushi si supa miso, cat sa-mi ajunga pentru 2 ani, betisoare originale, ramuri cu flori de cires, cateva figurine din anime-uri si desigur benzi manga originale, si o gheisa sau doua. Gheisele sunt micute si inspaimantatoare, cu piciorusele lor, pielea alba alba si kimonourile cu 15 straturi, dar danseaza frumos de cele mai multe ori si nu fac mult zgomot. M-as vopsi bruneta si mi-as alungi ochii, si as invata japoneza. Nu stiu nici eu de ce. Pur si simplu. Nu e nevoie sa existe un motiv pentru toate lucrurile de pe lumea asta, multe din ele isi fac veacul pe aici fara niciun motiv. Sa intrebi de ce e ca si cum ai privi intr-o oglinda ca sa vezi ceva necunoscut. Dupa asta, m-as imagina pe mine intr-un kimono colorat, cu parul negru lasat liber pe umeri, inconjurata de vaze de portelan pline cu flori de cires, citind manga si mancand sushi cu betisoarele, cu naturaletea celei nascute si educate in Japonia. Si ar veni apoi si rochia mea, arsa de soare si zambind cu gura pana la urechi, cu un pareo alb in jurul soldurilor si ochelari de soare cu rame rosii, scotand dintr-o geanta usoara de voiaj un cosulet cu scoici si o sticla cu apa din Oceanul Atlantic. Ar rade de mine si ar incerca sa imi faca in ciuda descriindu-mi cina ei din seara trecuta, la un restaurant scump de pe o insula italiana in compania unui american care lucreaza in Portugalia. Cea mai fina sampanie si cel mai scump caviar pe cele mai gustoase tartine.

Iar laptele din cana a disparut. La fel si biscuitii. A mai ramas doar unul rotund, si in zadar il invart intre degete, cautand o fereastra prin care sa ma vad pe mine insumi stand in pat, intr-o rochie alba, cu o cana verde cu buline albe in mana.

Tags: albastra, bagaj, biscuiti, Chopin, dimineata, gheise, haiku, Haruki Murakami, Japonia, lapte, rochie, sushi, unghie, urare, Yasunari Kawabata